miercuri, 3 august 2011

Extraterestri de ieri si de azi...si despre prieteni.

    Pana la "partile personale", nu aveam de gand sa scriu altceva... dar s-a intamplat sa vad in ultimele zile doua filme foarte bune:
E.T.-ul lui Spielberg si Super 8 lui J.J. Abrams. Amandoua sunt productii extraordinare si folosesc (sau au folosit) tehnologii de ultima generatie in procesul de creatie...amandoua au un univers bine conturat si plin de viata si bucuria de a trai... amandoua au cate un regizor mai mult decat "serios" :P la carma... ba chiar Spielberg a fost si unul din producatorii filmului lui Abrams... si totusi cei aproape 30 de ani isi fac simtita diferenta.
     Sunt 30 de ani de filme, de cultura video care a evoluat exponential...30 de ani in care publicul a trecut de la TV alb-negru la MTV si plasme de 60'... 30 de ani in care copii au trecut de la Muppets la Sponge Bob si Ed Edd & Eddy...
      In Super 8, totul e mult mai bine structurat, mai bine individualizat...mai EPIC, si nu in sensul bombastic superficial, ci intr-un adaptat nevoilor noului public... simpla poveste de prietenie in contextul unei familii divortate devine o poveste de dragoste imposibila in cadrul un povestiri cu prieteni care se maturizeaza, care la randul ei e pusa in cadrul unei societati apasata de probleme economice si familiale si tot asa... si asta e bine...
       E bine pana in punctul in care se pierde candoarea mesajului... candoarea si gratia povestirii... universul personajelor (aferent universului publicului) devine mult mai brutal, mai "tipizat"...copilul de 10 ani nu mai fuge cu bicicleta, ci pune bombe artizanale si trece prin foc semi-automat & obuze...
La E.T. am plans...am plans si azi cand l-am revazut... la Super 8 am stat lipit in scaun prins in mijlocul actiunii... Pacat in schimb de cei 30 de ani care au sters mult nu numai din poezia copilariei, cat si din lirismul vietii cotidiene.


       Legat de aceasta "maturizare", vorbeam zilele trecuta cu o prietena si mi-am dat seama cat de repede au trecut ultimii 6 ani... cat de multe lucruri s-au adeverit... 
       In clasa a XII-a, daca m-ar fi intrebat cineva cum voi/vom fi peste 6 ani, as fi avut un raspuns foarte pozitiv de dat... in sinea mea poate eram oleaca cinic si imi dadeam seama ca grupul nostru cu teluri inalte nu avea cum sa reziste, dar speranta si avantul erau prea mari...
      Mi-e dor de visele si proiectele de atunci... mi-e dor de forta cu care speram sa "schimbam lumea"... si cel mai mult mi-e dor de puterea de a-mi privi prietenii si de a vedea in ei oameni de incredere, oameni care nici in ruptul capului nu m-ar fi putut dezamagi...
E uneori dureros sa ma uit acum la multi din prieteni (si amici) si sa ma educ/conving sa le vad doar partile pozitive, sa-i judec in context, sa fiu tolerant si optimist...
     Si nu e vorba de schimbare... maturizarea (asta daca a avut loc in mai mica sau in mai mare masura :P) nu a avut un impact atat de mare asupra caracterului fiecaruia...insa, au aparut din ce in ce mai mult situatii in care slabiciunile fiecaruia au iesit la iveala... "bula visatoare-intelectualo-pozitivo-creativa" a explodat... Mai mult sau mai putin, destramarea inevitabila se produce.

     Nu cred in "schimbarea" oamenilor (cel putin nu dupa "maturizarea" lor)... si chiar daca se intampla asemenea evolutii, aceastea au loc mult prea lent... dar ma apasa gandul ca am devenit din ce in ce mai cinic, solitar si greu de multumit... ceea ce e totusi oleaca in antiteza cu cresterea tolerantei si a "ignorantei pozitive" :D... 
Sunt departe de a fi perfect...pacat insa ca nu imi mai doresc sa tind spre acest tzel.