Sunt putine obiecte pe care le-am pastrat de-a lungul anilor... un mic ursulet cadou, un poster cu un citat din Frank Herbert, un tricou cu multe semnaturi... de curand insa m-am "despartit" de un obiect pe care il port din clasa a 7-a :)
Tin minte ca eram in magazinul Unirea, am ales cu pereche de blugi pentru scoala si mama mi-a spus ca imi trebuie si o curea. Pana atunci nu prea intelesesem eu importanta unui asemenea accesoriu si nici nu ii dadeam mare importanta. In general nu dadeam mare importanta aproape nici unuia dintre obiectele mele de imbracaminte: ai mei alegeau, eu purtam :)
Cred ca acesta curea a fost unul dintre primele momente in care am ales "constient" ceva. Imi parea foarte masculina, puternica si logo-ul "Motor" imprimat pe catarama m-a convins la prima privire.
Din acel moment cureaua mea "Motor" a fost alaturi de mine timp de aproape 12 ani: la examene, la cursuri, la conferinte, la intalniri romantice, la cinema, in toate momentele intime atat fizice, cat si sentimentale :P, in vacante si in certuri, la primul accident de masina si la prima prietena, in timpul filmarilor, al nuntilor sau al somnului in fel de fel de mijloace de transport in comun.
Cand am cumparat-o era mult prea mare pentru mine asa ca i-am adaugat o gaura facuta pe genunchi cu un cui si un cutit de bucatarie... au urmat a doua si a treia gaura... am trecut la gaurile "din fabrica" si, o data cu sedentaritatea mea, au urmat toate celelalte... Cred ca unul din momentele in care mi-am dat seama ca trebuie sa fac ceva legat de posibila mea sanatate din viitorul apropiat a fost atunci cand am ajuns la ultima gaura... Si incet incet in ultimul an, am incercat sa ma apropii de prima gaura. Din pacate fizic nu mai era posibil, asa ca m-am resemnat multumit.
E interesant ca de-alungul anilor am avut sansa sa port alte curele sau sa cumpar una noua, dar nici una nu m-a multumit indeajuns: erau prea subtiri, prea chicioase, prea fragile, prea aurii, prea prea. Asa ca reveneam la "Motor".
Acum cateva zile probam o pereche de pantaloni si ma uitam in oglinda si nu-mi dadeam seama ce nu se potriveste. Am schimbat pantalonii, am schimbat camasa, sacoul...si nimic. Dupa un moment relevant ingenuu, mi-am dat jos cureaua si am privit-o cu atentie. Logo-ul masculin "Motor" disparuse de mult, pielea se incretise in multe puncte sensibile si apetitul meu pentru dulciuri ii transformase forma liniara intr-una aproape sinusoidala. Mi-am dat seama ca ma uitam la "primul meu obiect"... primul si probabil unul dintre ultimele care vor mai rezista alaturi de mine aproape 12 ani... fiecare cuta se asemana cu cercurile trunchiului unui copac: ani, intamplari, sentimente, amintiri.
Am pus cureaua mea "Motor" peste tricourile cu semnaturi din liceu si generala, sub ursulet si langa scrisorile de la prieteni... din cand in cand deschid respectivul sertar in cautarea unui lucru neinsemnat, le vad si pret de cateva secunde imi aduc aminte... si apoi "coditianul" continua :)
Cred ca in seara asta am facut o alegere buna...nu am mai fost la concert la Red Hot si i-am dat biletul lui Ione. Sunt sigur ca s-a bucurat mult mai mult decat as fi facut-o eu :)
Nu stiu inca sigur de ce in ultimele saptamani (sau poate chiar luni :P) m-am departat usor usor de prietenii nostri... nu mai simt motivatia legaturilor... simt ca am pierdut mult din gusturile comune de la finalul liceului... de aspiratii nici nu mai zic...
A fost o saptamana destul de obositoare si oleaca nesatisfacatoare la ultima parte a workshopului din Cehia. Credeam ca o sa mearga mai usor si ca scenariul va fi sigur gata pana acum. Insa imi dau seama ca mai am mult de invatat si foarte mult de exersat daca vreau sa spun mai mult decat o prozaica poveste.
Asa ca aceste sentimente combinate m-au condus sa ma duc singur la film...si a fost o alegere buna. Foarte buna :) Am vazut ultimul film al lui Woody Allen, To Rome With Love. E departe de a fi cel mai bun film al sau, dar umorul si perspectiva sa satirica-pozitiva asupra vietii n-au cum sa nu-ti faca ziua implinita.
Am avut noroc si langa mine s-a asezat un cuplu in varsta. Doamna statea langa mine si imi era frica ca o voi speria cu rasul meu...dar am fost surpris sa vad ca a ras aproape tot timpul alaturi de mine :) Domnul nu a fost asa convins de umorul "poznas" al productiei, dar m-am bucurat sa-i vad cum ies din cinema brat la brat discutand despre film cu zambetul pe buze....aaaawwww!
In afara de film, inainte sa intru in cinema, am gasit o carte-jurnal foarte draguta a Ioanei Parvulescu. FOARTE. Am inceput s-o citesc chiar din magazin...am stat jumatate de ora in coltisorul amenajat din cadrul "Divertei" langa un chinez mic, care si el se delecta dintr-o carte cu dragoni (sau ceva de genu' :P) in timp ce probabil isi astepta parintii "expatzi" sa termine cumparaturile.
Asa ca, a fost un final de zi solitar, dar mult mai satisfacator decat mult asteptatul concert. Poate uneori e mai bine asa... imi vine in minte ce-mi spunea o colega despre scenariul ei:
"Each man with his cave".
Sper sa ai un final de saptamana frumos in "pestera" voastra!
Doream demult sa scriu oleaca despre acest referendum supercalifragilistic...
Din pacate nu am multe argumente, stiu doar de ce ma duc eu sa votez si ce sperante utopice am.
Probabil dl. Basescu in cercurile personale este o persoana interesanta, mai mult decat decenta, eleganta si capabila.
Probabil si dl. Boc si ministri sai (sau domnisoara Elena Basescu) sunt persoane la fel de bune si apreciate in viata privata.
Probabil acesti domni si doamne s-au panicat in ultimii 3 ani si aceasta frica i-a impins catre "nimic".
Dar pe mine nu aceste lucrurile ma supara acum, pentru ca stiu ca multe din problemele Romaniei nu trebuiau rezolvate prin prerogativele prezidentiale.
Pe mine ma supara imaginea presedintelui Romaniei.
M-am saturat sa vad "cocalarisme" din partea presedintelui, m-am saturat de "ha-ha-ituri", de aroganta nefondata.
M-am saturat sa vad cum conducatorul romanilor "ia la misto" si aproape ca isi bate joc de doctori si de profesori... de tineri intreprinzatori si studenti nici nu mai zic...
M-am saturat sa vad cum presedintele promite ca isi da demisia daca "X", si cand "X" se intampla: NU O FACE.
Eu nu ma duc sa votez "DA" pentru ca sunt de acord cu strutzo-camila democrat-liberala pe sistemul "a Volvo with a gun-rack" :)
Dimpotriva, ma duc sa votez "DA" acum pentru ca la urmatoarele alegeri anticipate sper sa am PE CINE vota...
Chit ca e de la verzi, de la ecologisti sau fac eu propria casuta in buletinul de vot cu Nicusor Dan si votez acolo.
E o intrebare simpla. DA sau NU. Ati fost sau nu de acord cu comportamentul presedintelui din ultimii ani de zile?
Nu e nimic nelegitim in a pune aceasta intrebare... nu e vorba de comunisti, mineriade, influente absconse sau lovituri de stat.
Multi nu inteleg ca adevarata LOVITURA de stat am dat-o noi: ROMANII.
Noi, care in ultimii 22 de ani am venit la vot cu o prezenta sub 30%,
Noi, care timp de 50 de ani ne-am turnat vecinii si prietenii la Securitate,
Noi, care suntem in proportie de peste 30% turnatori,
Noi, care n-am protestat la timp nici in timpul comunistilor, nici in timpul acestei fragile democratii a ultimilor 20 de ani;
Noi, care vrem sa traim mai bine dar ne e lene sa facem o alegere, ne e lene sa propunem si sa sustinem pe cineva cum trebuie;
NOI.
Poate va faceti timp astazi sa raspundeti si voi la intrebare...din concediile de peste granita, de la munte, mahmuri dupa concertele de aseara de la mare, din Vama sau abia iesind din cluburile din centrul vechi, luati-va 30min. din timpul pretios al acestui week-end cu cod-galben si aflati unde puteti vota si spuneti-va parerea...
E o intrebare simpla. Si eu o sa raspund DA.
Da, vreau sa ma reprezinte cineva care sa stie sa ma minta frumos.
Da, vreau sa visez ca o sa am pe cine vota in cateva luni.
Da, vreau sa sper ca din rau mai mic in rau mai mic vom ajunge la bine.
Da, vreau sa cred ca putem mai bine decat "cocalarismul" de pana acum.
Da, vreau sa stiu ca parerea mea conteaza... cel putin pentru ego-ul meu idealist :)
Mooooor de foame :) Tocmai am ajuns intr-un mic orasel de langa Bratislava pentru un workshop si un festival de film... si evident am ratat pranzul si acum de abia astept sa ies sa caut ceva de mancare.
Cand am vazut emailul tau chiar credeam ca o sa incepi ironic cu "sunt insarcinata" :P... nu m-as fi suparat, ba din contra :D chiar daca as fi pierdut pariul facut cu Ovi si Flavius, deja incepeam si ma uitam la carucioare.
Imi dau seama ca pentru tine (si pentru voi) e o perioada sensibila si plina de incercari. Nu stiu ce sfat ti-as putea da sau ce ti-as putea spune ca sa zambesti oleaca. Ceea ce stiu cu siguranta este ca esti unde, cum si cu cine trebuie si ca toate se vor aseza la un moment dat. Si in caz de panica, ma suni si apar si eu ca o florica cu shaorma si sarmale si tort si telemea buna si alea alea :D
Eu am fost oleaca suparat pe mine si pe prietenii nostri dragi in ultimele saptamani... Desi nu sunt genul care crede intr-o mare si unica dragoste, ci in multitudinea de "jumatati", eu eram convins ca relatiile cu prietenii sunt sau ar trebui sa fie mult mai trainice... daaar m-am inselat :|
Mi-am dat seama cat de usor inlocuibil sunt si m-a cuprins oleaca un sentiment de volatilitate a propriei persoane. Realizez ca n-am cum sa fiu important in viata unui numar mare de oameni, dar credeam ca macar pentru cativa as putea fi ceva mai special... Eu cred ca un prieten devine o bucatica din sufletul meu, si eu la randul meu speram sa am acelasi impact asupra lui. Dar nu-i asa... si m-am intrista oleaca... Ciudat a fost ca aceasta stare s-a dus intr-o directie de "nesiguranta". O nesiguranta in propriile puteri, in propriile idealuri si vise, in sistemul din jurul meu.
Cred ca sunt un "animal" mult prea social si cand punctele de referinte se schimba radical, atunci parca nu mai am de ce sa ma agat.
De ce sa ma mai chinui sa fiu dragut si sa placut de toata lumea? Pot la fel de bine sa stau acasa, singur, sa lucrez, sa vad filme, sa ma bucur solitar de micro-universul meu.
De ce sa incerc sa ii ajut pe altii si sa-i fac sa se simta mai iubiti sau mai plin de incredere in propriile puteri? Pot la fel de bine s-o faca altii.
De ce sa fiu CEVA pentru cineva cand poate aproape orice altcineva sa fie tot CEVA pentru acele persoane?
Aceasta lipsa de individualitate ma macina... probabil dintr-un egoism echivoc. Doresc sa fiu mai mult, cand, de fapt, nu e nevoie si nici nu e apreciabil.
Cam astea au fost lamentatiile mele din ultimele saptamanai si acum trec mai departe :)
De maine incep un fel de workshop in care voi lucra la un proiect de mediu-metraj cu mai multi profesori, producatori, distribuitori... sper sa le placa scenariul si sa-l aduc la o forma mult mai "elitist-comerciala" pana cand incepem filmarile la el in toamna.
Al tau visator pupicios,
Tudor
p.s. Este incredibil cum am inceput aceasta "scrisoare" rupt la 11 azi dimineata si o termin la 12 noaptea, dupa o sticla de vin cu colegele, tot rupt :)
Dupa ce am vazut ca nu te-a impresionat prea mult ultimul film al lui Ridley Scott, am fost foarte curios sa inteleg de ce... si dupa ce l-am vazut de 2 ori tot nu inteleg de ce.
Stiu ca mie imi plac multe tampenii... imi plac filmele cu roboti si explozii, imi plac filmele cu povesti siropoase chiar daca nu au perspectiva cea mai originala, imi plac filmele cu tineri care fac o gramada de prostii impreuna si totusi scapa cu o lectie invatata... Dar faptul ca imi plac, nu inseamna ca si cred ca sunt filme "foarte bune" intr-un sens mai obiectiv. Stiu ca Transformers 3 nu merita mai mult de 6 din 10, dar imi place pt. ca ma face sa ma simt bine...eu cu mine insumi si imaginatia mea bolnava... la fel stiu ca si 4 luni 3 saptamani si 2 zile este un film care merita nota 8 din 10, dar nu imi place deloc pt. ca nu m-a atins, nu m-a sensibilizat, nu a reusit sa ma faca sa empatizez cu personajele lui. Daaaar, Prometheus nu se inscrie in cele 2 categorii de mai sus.
Filmul este exact ce am crezut ca o sa fie. Daca tu imi spui ca in momentul in care ai vazut trailerul filmului ai crezut ca o sa fie ceva in stilul asta (Inception) saau astalalt (Space Odyssey) inseamna ca, in acest caz, ai fost un visator incurabil. Stim ca campaniile de prezentare, teaserele, trailere, afisele vand ceva mai mult decat filmul in sine...exact cum stim ca reclamele de tipul celei celor de la Vodafone sau Cola nu ne vor aduce mai multi prieteni si nu au cum sa ne faca fericiti cu adevarat... Nu zic ca teaserele filmului nu au fost foarte creative, dar uita-te atent la trailer inca o data si spune-mi sincer daca chiar credeai ca o sa fie ceva mai mult decat Alien-ul original.
Din punctul meu de vedere filozofia din spatele actiunii si sf-ului e mai mult decat indeajuns... Este povestea unei femei care incearca sa-si demonstreze existenta lui Dumnezeu, care uita de sfatul tatalui ei si pana la urma, dupa ce realizeaza incompententa intrebarilor puse, isi da seama ce este cu adevarat important. Nu "cine ne-a creat si de ce?" e intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem, pentru ca vom ajunge tot timpul la probleme de tipul "ce-a fost intai: oul sau gaina?" si "da' pe Dumnezeu cine l-a facut?".
Dupa film, ne dam seama ca marea intrebare este "ce conteaza cu adevarat pentru noi?" si raspunsul e simplu: dragostea. Eroina nu plange in film ca nu a vorbit cu "creatorii"...ea plange pentru ca nu poate avea copii, nu poate vedea rodul iubirii ei pentru barbatul care o insoteste... ea plange pentru ca el moare, pentru ca toata "excursia galactica" a vrut s-o imparta cu el... Capitanul, cel mai "normal" personaj, enunta ideea regizorala simplu si frumos (poate chiar PREA EVIDENT daca stau sa ma gandesc acum :P): "daca nu poti fi langa ce iubesti, iubeste ceea ce ai" --> Adica nu mai pierde timpul cu intrebari la care nici un raspuns nu o sa fie bun, bucura-te de viata pe care o ai si fa tot ce poti mai bine cu ea: IUBESTE. Personajul lui Charlize cauta aceiasi confirmare a iubirii in tatal ei...ea strabate un intreg univers pentru a-i fi alaturi cand moare.
Pana si titlul filmului sustine ideea: Promoteu a incercat sa-i ajute pe oameni sa fie ca zeii si a suferit... Oamenii nu trebuie sa incerce sa fie zei sau sa se ia la intrecere cu acestia pentru ca nu le va aduce multumire...vezi insasi creatia abominabila "ariana" robotica sau mandria miliardarului care isi permite sa viseze ca va trai vesnic. Pana si acestia doi au o nevoie acuta de dragoste... robotul aproape ca incepe sa aiba sentimente in incercarea lui de a-si face creatorul mandru, iar creatorul lui vede in acesta aproape o persoana reala catre care isi poate redirectiona sentimentele paterne.
Multi inteleg legenda lui Promoteu sub ideea ca "vai ce rai sunt Zeii ca nu ne lasa sa fim ca ei", insa filmul o prezinta exact opus: "oamenii nu au capacitatea de a duce pe umeri puterile zeilor".
Toata aceasta filozofie este concentrata in structura pildei "Intoarcerea Fiului Risipitor", dar localizata intr-un mediu s.f. cu ceva actiune si elemente horror. Eu sincer cred ca Ridley nu a vrut sa spuna ceva mai mult sau mai profund decat ceea ce a spus... mie mi se pare indeajuns de clar si indeajuns de comercial. E aproape o ratie perfecta intre cele doua...nici nu nauceste filmul cu un nivel psihologic "nolan-ian", nici nu acopera tot cu explozii "bay-ene". Intrebarile "retorice" puse de cei de la "Red Letter Media" mi se par foarte naive si pe sistemul "n-am chef sa inteleg, asa ca pun intrebari ce singur o sa-i dea peste cap pe toti"... Eu am raspunsuri coerente si logice pentru TOATE intrebarile lor, dar pur si simplu nu am rabdare sa le scriu aici...
Cred ca multi fani entuziasmati uita ca se uita la un FILM. Uita ca vin la un FILM regizat de un om care face SHOW, nu filozofie... dar show-ul lui e bun, e organizat, si stie ce vrea sa transmita... trebuie doar sa nu fim snobi si sa "contextualizam" putin totul.
Repet filmul nu e perfect, dar e un film de 7.5 din 10... nu e genial, dar e un film pe care l-as vedea si a 3-a oara pentru ca este o lectie de cinematografie... nu e de Cannes sau Oscar, dar e un film care ma face sa-mi pun destule intrebari daca sunt genul care mai discuta oleaca de film si dupa ce-a iesit din Mall.
Acestea sunt argumentele mele...subiective, pasionale, dar sincere... poate ma insel, dar cand ma uit la ce spun criticii si publicul, vad ca sunt undeva pe aproape si eu.
Cu mult drag si sper ca nu te-a plictisit verva mea,
Al tau mancator de pop-corn,
Tudor
Nu stiu de ce simt nevoia sa scriu uneori ceea ce imi bantuie mintea... probabil din frica... frica ca voi uita... frica ca voi pierde ce simt acum... si poate pentru ca simt nevoia sa explic. S-ar putea ca aceasta "supra-explicare" sa fie defectuoasa, dar pe mine ma linisteste.
Vreau sa-ti scriu despre cateva lucruri pe care nu le pot numi...si nu pentru ca sunt prea vulgare sau promiscue, ci pentru ca nu exista cuvinte pentru ele. De aceea compunem cantece, de aceea scriem poezii, de aceea pictam sau dansam... incercam sa patrundem in inefabilitatea vietii noastre.
Cand am descoperit acest cuvint ("inefabil") la o lectie de limba romana in clasa a 9-a mi s-a parut foarte simpatic si totusi atat de "teoretic"... Cum adica cream un cuvant pentru ceva ce nu exista cuvinte?! Cum adica nu exista cuvinte pentru anumite lucruri?! Cuvintele nu definesc deja totul?!
Mi-au trebuit cativa ani pana sa inteleg la ce se referea poetul :) si cred ca as vrea si eu sa inventez cateva cuvinte...
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru cresterea batailor inimii in momentul in care o imbratisare cu un prieten(a), fata de care pana atunci nu aveai sentimente unitare, se transforma intr-un sarut prelungit...si incet incet corpurile ating o limita a palpabilului...
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru momentul in care iti dai seama ca te-ai indragostit... momentul acela atat de exact in care totul se schimba, in care brusc realizezi ca se poate din nou... in care bucuria propriei pasiuni e atat de mare indiferent daca celalta persoana iti impartaseste sau nu sentimentele.
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru imbratisare cu un prieten care ti-e drag... si el si ea stiu ca sunt doar prieteni, dar au nevoie de caldura aceea care ii face sa se simta iubiti, ii face sa doarma linistiti, ii face increzatori in propria persoana...lumea din jur i-ar perpece ca "iubiti", dar ei de fapt doar se cunosc intr-un fel atat de tandru incat le permite sa-si ofere afectiunea neconventional.
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru sentimentul acela "veros" in care iubesti, dar cealalta persoana te iubeste "diferit" sau poate nici ea/el nu stie exact ceea ce vrea, ce simte, ce are nevoie... acel sentiment pe care nu vrei sa-l destrami incercand sa afli mai multe de la persoana pe care o iubesti, si preferi sa o/il privesti de la distanta, sa-ti traiesti mica pasiune de unul singur decat sa risti adevarul.
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru momentele pline de tensiune in care crezi ca orice mesaj/scrisoare/email/telefon vin de la el/ea... momentul in care tresari si fugi spre telefon sau calculator sperand sa auzi vreo veste de la persoana iubita, insa nu ai noroc...e un mesaj de la vodafone cu vreun concurs sau promotie absurda...
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru starea lipsita de ratiune dupa un dus scurt, in care stai aproape dezbracat "jumate-tolanit" pe pat sau fotoliu si iti simti corpul ca o bucata de carne inepta... in care simti aproape cum timpul trece pe langa tine si curentul lasat in urma lui face ultimele picaturi de apa aflate pe pielea ta sa para mult mai reci decat sunt...
Ar trebui sa invetez un cuvant pentru iubirea pe care o avem fata de fostii-iubiti... sentimentele bizare care ne imping sa le ducem lipsa, care ne creeaza dor si o pasiune care stim ca nu are finalitate, dar totusi incercam... ne ranim si mai tare uneori... gresim, insa continuam sa o facem pentru ca nu ne putem abtine... ce-am iubit nu se uita...
Ar trebui sa inventez un alt cuvant pentru "te iubesc"...un cuvant care sa nu aduca toata incarcatura social-istorica pusa pe seama acestei declaratii... un cuvant care sa fie simplu si sincer... un cuvant care sa nu arunce greutate asupra persoanei careia ii este oferit... un cuvant prin care el/ea sa inteleaga, sa zambeasca si sa se bucure ca sunt apreciati, fara sa simta obligatia de a-si schimba comportamentul fata de indragostit.
Acum inteleg de ce avem nevoie de poezii... de Damien Rice... de Jeux d'Enfants... de Camil Petrescu...
Daca ai ajuns pana aici, draga mea, poate m-ai inteles putin mai bine... si poate va trebui sa inventez un cuvant pentru sentimentul tau divergent din acest moment...
Cu "un cuvant dragastos neinventat" in locul uzitatului "cu drag",
al tau, Tudor
E foarte cald la Bucuresti... sau cel putin era pana ieri cand a inceput sa ploua si va mai fi pana maine :)
E o perioada in care ma simt destul de inutil... mi se pare ca ceea ce fac nu e indeajuns de folositor sau ca as putea sa fac mult mai multe.
Week-end-ul acesta ar fi trebuit sa fie 2 zile de petrecere acasa... ar fi fost un gratar cu prietenii alor mei sambata... MULT gratar... salate... bere... vin de casa si palinca. Probabil s-ar fi cantat si discutat politica pe terasa si cativa invitati ar fi ramas peste noapte. Pentru ca zilele lor de nastere sunt apropiate, probabil si David si-ar fi chemat mai multi prieteni si l-ar fi innebunit pe vecinul nostru sociopat si apoi ar fi stat toti ciorchine in fata monitorului sau a plasmei cu Xbox-ul dat pe Mortal Kombat. Mama ar fi fost foarte obosita si putin suparata pentru ca nu are timp sa se linisteasca si trebuie sa aibe grija ca toata lumea sa fie multumita.
Eu probabil as fi ajuns mai tarziu...am avut o nunta sambata si un botez duminica :) As fi ajuns putin dupa miezul noptii. As fi auzit muzica si zgomotul din spatele curtii si as fi mers spre veranda sa-i salut pe invitati... le-as fi zis "Buna Seara!" si cand tata m-ar fi vazut i s-ar fi luminat privirea si ar fi zambit... m-ar fi luat in brate si m-ar fi tinut langa el putin timp... probabil ar fi inceput deja sa vorbeasca oleaca in engleza datorita vinului de casa sau l-ar fi luat la intrebari pe Flavius sau pe cei cu care ajunsesem si eu acasa de la eveniment... si nu i-ar fi lasat sa plece pana nu i-ar fi descusut putin despre viata lor amoroasa si proiectele fiecaruia de viitor... ar fi fost putin ironic si ne-ar fi dat de baut... noi am fi refuzat mai mult ca sigur, dar nu s-ar fi suparat...ar fi fost foarte bucuros ca ne vede langa el...
Ar fi venit 2 torturi si am fi cantat si facut multe poze... Dupa 15-20 min, ne-am fi retras si eu as fi mers sa ma culc... l-as fi pupat pe tata inca o data si as fi vazut ca era bucuros... ar fi fost o zi in care uita de problemele cotidiene, de oamenii prosti care-i faceau nervi, de oamenii rai care-l intristau, de oamenii nesimtiti pe care incerca sa-i evite, dar de care dadea la tot pasul...
Dupa ce marea parte din invitati ar fi plecat si ar fi ramas doar cei mai apropiati, ar fi venit si mama la masa... bucuroasa ca a terminat cu treaba si ca acum totul e curat si aranjat. Ar fi baut si ea un pahar de vin cu ei si, daca ar fi simtit ca e prea obosita, ar fi fumat si una tigarile prietenilor ramasi.
Eu as fi adormit auzindu-i pe ei discutand si razand...m-as fi bucurat in sinea mea ca bucuria lor acopera latratul cainilor vecinului de vis-a-vis. Ar fi fost o zi frumoasa...
Sunt multe lucruri pe care le invatam inconstient de la parinti. Le preluam obiceiurile si gusturile... le repetam temperamentul si greselile... le continuam munca si stilul de viata... uneori incercam atat de mult sa fim diferiti de parintii nostri incat ajungem incredibil de "aidoma" lor.
Am invatat multe de la tata... nu neaparat lucruri exacte sau palpabile, ci mai mult legate de comportament si sociabilitate... eram surprins uneori cat de "ca el" reactionam in anumite situatii, desi de fata cu el eram mai tot timpul in contradictie :)
Insa, de departe, de la tata am invatat cel mai mult cum sa iubesc... El ne iubea.... isi iubea familia enorm... si era o bucurie fizica... i se putea citi in ochi... cand eram toti in jurul lui la masa, in concediu, la un film, la munca era fericit... era in mediul lui... si cand unul dintre noi lipsea, simteam cat de mult ii duce dorul si si-ar fi dorit sa fim toti acolo...impreuna.
Eram cu fetele la un ceai si o cafea saptamana trecuta si chiar vorbeam cu Catalina despre cum se dezvolta iubirea intr-o relatie si cum pasiunea ajunge dupa mai multi ani sa fie plafonata de familiaritate si comoditate, lasand in urma dragostea...dar un altfel de dragoste...nu neaparat pasionala, cat trainica...
Eu, in romantismul meu utopic, nu eram de acord... Eu am vazut ca pasiunea asta creste in fiecare an... am vazut cupluri casatorite de zeci de ani, care traiesc mai intens emotional decat orice adolescent feminizat... am vazut familii care se deschid ca o floare atunci cand sunt cu totii la o masa... si am vazut cum bucuria din ochii tatalui meu era aceiasi de cand m-am nascut pana cand am terminat facultatea... am vazut cum aproape plangea de bucurie cand ne iesea ceva frumos... un film, un exercitiu, o compunere...
In seara dinaintea accidentului era foarte bucuros. Ii aratasem first-cut-ul de la filmul de prezentare a Scolii de Aviatie si Radu era unul dintre "actorii" principali. I-a placut mult cum a iesit si avea lacrimi in ochi cand ne-am dus sa ne culcam... facusem ceva frumos impreuna.
Nici nu mai stiu daca am apucat sa ne zicem "Noapte buna"... eram foarte obositi cu totii.
Nu stiu daca multi copii invata ce trebuie de la parintii lor... nu stiu daca toti parintii sunt chiar in masura sa-si educe copii... nu stiu inca multe lucruri despre lumea in care traiesc... si poate aceasta "naivitate organizata realist-romantic" ma ajuta sa trec de la o zi la alta...
Insa, ceea ce stiu cu siguranta este ca o sa incerc sa-mi invat copii sa iubeasca. O sa incerc sa-i iubesc "cu lumina din ochi" exact cum ma iubea tatal meu. O sa incerc sa-i fac pe cei din jurul meu sa inteleaga cat de important este ca aceasta "iubire pasionala a ochilor" sa nu dispara niciodata.
Nu e indeajuns sa fim iubiti si sa iubim... trebuie sa iubim cum trebuie...si tatal meu stia cum.
Acum cateva
zile am inceput o mica discutie virtuala despre incredere si am vrut sa scriu
ceva rapid, dar m-am gandit sa mai astept oleaca :)
Sunt in tren,
in drum spre Bucuresti. Am avut o mica filmare la Botosani si acum ma simt
arogant cu ultrabook-ul la clasa intai :P
In vagonul lipsit de incalzire, dar cu lampi cu led-uri!!!!,
am reusit sa termin o mica carticica de povestioare de dragoste la prima
vedere. Unele dintre ele chiar foarte frumoase, altele ... ehhh...artisti
neintelesi.
Poate o sa bat
putin campii, dar noi reusim sa traim si sa ducem o viata mai mult sau mai
putin normala pentru ca avem „incredere”. Avem incredere in persoana iubita,
avem incredere in parinti, avem incredere in vanzatorul de paine, avem
incredere in tipa de la banca care ne explica cum functioneaza un credit, avem
incredere in justitie sau politie sau alte „forme” sau institutii care ne ajuta
sa putem dormi linistiti si sa nu ne fie frica ca cineva ne va viola
intimitatea fara sa sufere o oarecare pedeapsa...
Cred ca
increderea in cei din jurul nostru, in grupul in care traim (de la hoarda de
vanatori arhaici la societatea capitalista), ne-a ajutat sa ne dezvoltam din
toate punctele de vedere. Ne-am resposabilizat prin incredere: eu cred in tine
ca te vei ocupa de sanatatea celor din grup, tu crezi in mine ca ma voi ocupa
de hrana celor din acelasi grup, si noi credem in el ca se va ocupa de
protectia celor din grup, deci si a noastra J
Acum vine
partea grea: cate tipuri de incredere sunt si cum le cuantificam.
Una e cand sunt sigur ca sotia mea nu ma va insela (nooooot!
:P), alta e cand sunt sigur ca postasul imi va aduce corespondenta la timp. Nu
stiu daca „o incredere” e mai importanta sau mai tare decat „alta incredere”,
dar stiu ca nivelul acestora depinde de educatia si experienta contextuala
aferenta obiectului increderii noastre.
Daca parintii
(si mama :P) iti spun de cand esti mic ca „femeile sunt curve”, oricate fete bune vei intalni si oricat de
elevat e contextul tau socio-economic, tot vei avea o reticenta legata de
atasarea fata de blonda cu ochii verzi care te saruta inainte de micul dejun si
te strange tare in brate inainte sa pleci de acasa. Daca cresti intr-o familie
cu multi doctori, nu vei mai „pica” in toate exagerarile emotionale ale presei,
si vei fi mult mai platonic legat de probleme tale de sanatate... si tot asa.
Dar toate
acestea sunt lucruri aproape patetic de evidente...ce se intampla in schimb cu
subiecte despre care cunoastem foarte putine si pe care nu le-am experimentat
niciodata?!
Cat de multa incredere ai in mecanicul care-ti repara
masina?! Cat de mult te poti baza pe tipa care face contabilitatea la firma?!
Desi pare
oleaca ironic, si in aceste cazuri conteaza cum ai fost crescut si mediul in
care te-ai dezvoltat. Daca ai tai au fost foarte reci cu tine si ai avut o
educatia „spartana-de-cartier”, o sa ai o oarecare reticenta fata de mecanicul
care iti zice ca ti-a pus NUMAI cele mai bune piese in Audi-ul tau. Daca vi
dintr-o familie pozitiva si plina de dragoste si ai avut o educatie utopica de
high-class, vei lasa totul pe mana contabilului pana cand acesta delapideaza o
suma enorma de bani si firma intra in faliment... gen :P
Acelasi lucru
se aplica si asupra nivelului de incredere in ziare sau televiziuni: una e cand
tatal tau citea in fiecare saptamana Dilema Veche, alta e cand mama ta credea
toate ineptiile debitate de emisiunile de dupa pranz pline de false-mondenitati.
Dupa cercetari
si studii amanuntite, probabil, cu un chestionar simplu si bine structurat,
poti afla multe amanunte despre tipurile si „cantitatile” de incredere pe care
o persoana le are...sau din datele si pozele de pe facebook si alte retele sociale
de gen. Nu stiu cat mult te poti apropia de „adevarul” acelei persoane, dar
cred ca poti afla indeajuns de mult incat sa ii vinzi mai eficient un produs
sau serviciu.
Din total alt
punct de vedere, e foarte interesant cum in carti si filme „bunatate”
personajelor e proportionala cu nivelul lor de incredere. De exemplu, un
politist batran si prafuit, in timpul ultimei sale misiuni, realizeaza cat de
mult tine la victimele si cazurile cele mai banale si cata incredere are, de
fapt, in adjunctul sau. Lipsa initiala de incredere se transforma in caldura
umana si incasari sau rating pe masura J
Asadar
increderea e legata clar de umanitatea fiecaruia. Si cum despre aceasta multi
au filozofat inainte noastra fara sa ajunga la concluzii „axiomice”, la fel se
intampla si cu increderea. Sunt probabil elemente si generalitati care se pot
descoperi si aplica asupra maselor, dar mai mult ca sigur nu sunt relevante pe subiecte
ceva mai profunde si nici exact adaptabile fiecarei persoane.
Cred ca am
batut destul acesti campi virtuali si termin cu un citat total off-topic din
carticica de langa mine:
„Femeile nu se cuceresc, ci se ofera singure.”
Ti pup cu multa incredere ca vei aprofunda mai bine
problema!
Stiu ca pare oleaca depresiv sau oricum putin ciudat, dar ti s-a intamplat vreodata sa ai o dorinta arzatoare de moarte?
Nu stiu daca pot sa explic bine sentimentul:
acea frica de necunoscut + adrelina + curiozitatea umana impinsa la limita + problemele apasatoare = hai sa intru cu 80 la ora in copacul asta SAU hai sa vad daca pot sa ma arunc de la terasa asta SAU oare cat de adanc pot sa ma tai singur?
Cand scriu aceste randuri suna incredibil de dubios... Nu stiu daca multa lume are astfel de dorinte. Nu stiu daca ceea ce ma apasa in fiecare zi ma impinge putin cate putin spre limita. Nu stiu daca ceva din copilaria mea ma face sa cochetez atat de adolescentin cu dorinta de a muri.
Aceste mici vise masochiste (daca se pot numi asa :P) nu le am chiar de curand... se intampla de ani de zile.
Unul din lucrurile opuse acestor "incercari", care mi-a ramas intiparit de mic de la ai mei, este faptul ca sinuciderea si fuga (de responsabilitati, de viata, de alea alea) sunt optiunile omului las, misel, ale omului invins.
Cumva incerc sa incalc "regula" parintilor (care a devenit si a mea) intr-o incercare sadica de satisfactie.
Weird or what??!!!
Dar aceste impulsuri nu vin din senin... vin in momentele in care ma simt foarte apasat (si deci singur :P) de lipsa de a putea comunica cu cineva problemele pe care le intampin... lipsa de a putea comunica cu Adevarat.
Ehh, acum vine partea cu "comunicarea". Chiar ieri vorbeam cu concurentii de la Infomatrix de problema lispsei de comunicare. Ma uitam la ei (copii de 14-17 ani) si ma intrebam "Ce plm inteleg ei lipsa-de-comunicare?". Adica eu sunt cu 10 ani mai mare, m-am dat cu capu' de pereti cu toate proastele, m-am lovit de probleme p-acasa si servici de-mi vine sa ma omor, si tot nu pot pune punctul pe "lipsa de comunicare".
De vorbit vorbim slava Domnului ENORM: pe facebook, la mobil, la ceaiuri, cafele si alea alea. Cand vorbim ne plangem de toate cele. Vorbim cu prieteni, amici, necunoscuti virtuali, psihologi sau familia. Deci comunicarea in sensul clasic are loc: avem un emitator si un receptor care isi schimba rolurile intre ei, avem un mediu de comunicare, o forma de comunicare si un mesaj. Dar sunt oare acestea DESTUL?
Din pacate, pentru mine nu sunt... sunt int-adevar elemente indispensabile, dar e nevoie de mai mult.
Pentru mine comunicarea care ma incanta e aceea care are un mesaj sincer, adevarat fata de mine insumi... in care mie nu mi-e frica sa-mi recunosc greselile si dorintele... si asta e foarte greu.
Pentru mine comunicare care ma linisteste e aceea cu o persoane importanta pentru mine... o persoana care stie sa ma asculte... o persoana care ma iubeste in felul ei si care chiar daca nu imi raspunde, prin tacerea ei ma sustine... o persoana PENTRU CARE sunt important si eu la randu-mi.
Pentru mine comunicarea care ma "creste" are loc intr-un mediu cat mai real cu putinta... mi-e greu sa transmit ceva pe facebook sau intr-un mail... chiar si prin telefon sau video-chat... tehnologia imi pare foarte rece... Stiu ca pare bizar, dar cand iti scriu acum eu am in minte o imagine mult mai clasica a scrisorilor de alta data...si acesta amintire melancolica da viata aparte tastelor laptopului.
Acum ca pun cap la cap aceste doleante realizez cat de putin comunic eu :D
Cred ca traim intr-o lume in care nu LIPSA de comunicare e problema, ci lipsa de comunicare cu "fond". E ciudat cum ce spunea Maiorescu acum mai bine de un secol se aplica atat pe bine pe aceasta problema.
A fost o zi foooarte plina...sper sa-ti povestesc despre ea cand ne-om vedea...la un pahar din whisky-ul acela bun pe care il aduci tu de fiecare data :)
Scoala, proiecte, copii, sirieni, revolutii, ultimul episod ever din Chuck... azi ma simt foarte neputincios si am plans de prea multe ori... :)
Poate intr-o zi voi face un film despre ziua asta...si cum s-a terminat ea: eu, o sticla de vin rosu si ceva haine patate... Bine ca mi-a trecut durerea de cap si poate apuc sa dorm oleaca....
Imi place foarte mult ultimul single al lui Leonard Cohen... pentru noi inceputuri! :)
Joi am prins cateva filme dragute si m-au facut putin sa uit "sofisticarea" festivalului :)
Am inceput ziua cu White Deer Plain, un film chinezesc care prezinta povestea unui mic sat ce trece de la feudalism la republica, prin traditii, razboi, foamete si comunism...in centrul intamplarilor se afla o familie respectata in mica comunitate si o femeie superba care deregleaza toate balantele. E un film dureros, cu o cinematografie superba si de o valoare inestimabila prin insusi faptul ca te poarta intr-o lume demult uitata si totusi atat de actuala a "schimbarilor de generatii".
La capatul opus este CHERRY...e un film porno :P...de fapt, un film despre cum o tanara dezorientata si superba ajunge in industria porno... this sounds sooooo common :D Daaar filmul chiar merita si tine publicul interesat... desi pare destul de stereotip la inceput, faptul ca realizatorii vin din "domeniu" (si aduc o viziune aparte) face ca cele 90min. sa treaca destul de repede...asta si femeile superbe din el :)
Ultimul film din festival pe care am apucat sa-l vad este Headshot din Thailanda. E un film noir modern cu un twist interesant al eroului...pluuus 2 femei superbe. Intriga si subiectul in sine nu sunt foarte diferite de alte filme politiste "noir", dar perspectiva regizorului si locatia in sine aduc un aer nou asupra genelui. Merita vazut.
Dupa un film, la un Q&A cu echipa, regizoarea filmul a spus un lucru foarte dragut: Arta e necesara atat timp cat ESTE necesara. Sper ca filmul meu sa fie "necesar".
Din pacate, filmul ei nu prea a fost "necesar" :P, dar etalonul "necesitatii" in arta mi s-a parut foarte interesant. Pana acum artistii creau din foarte multe motive (si inca o vor face): din egoism, din dorinta de a-si exprima "eul" original, pentru contemplare, pentru inspiratie, de "amorul artei", pentru artistul in sine si prietenii lui, pentru povesti sau umor, pentru drama sau posteritate...
Insa filmul este o arta foarte scumpa...o arta "colectiva" cu o durata foarte lunga de creatie si un impact din ce in ce mai invers-proportional cu cantitatea productiilor de acest gen de pe piata. Asa ca intrebarea "necesitatii" devine aproape ineluctabila.
Numarul spectatorilor conteaza? Subiectul are importanta? Nu s-au facut deja destule filme despre tot ce era nevoie? Puterea de manipulare creeaza o sursa de educatie? "De ce cantam noi cantecul asta?!"
Spre surprinderea mea, multi dintre regizorii filmelor din acest festival carora le-a fost pusa intrebarea "De ce?" se balbaiau si nu aveau un raspuns concret... probabil daca li s-ar fi pus intrebarea "necesitatii" ar fi zambit diplomatic...
La un curs foarte dragut de scenaristica un profesor sustinea ca exista doar 7 teme fundamentale ale artei filmului (sau ale povestirii in sine):
1. Pactul cu diavolul
2. Calamitati (naturale-foc, cutremur; umane-razboaie, bombe atomice etc.)
3. Romeo si julieta (dragostea impotriva sanselor)
4. Odisea - Intoarcerea fiului risipitor
5. Sacrificiu inutil (Don Quijote, Prometeu)
6. Conflictul de generatii (parintii-copii)
7. David si Goliat (lupta inegala)
Eu cred ca fiecare generatie va dori sa vada aceste "teme" puse in contextul lor, intr-un context in care pot digera optim mesajul regizoral... fiecare generatie are nevoie de propriul "Rambo" sau "Titanic". Din pacate regizorii "europeni" pierd din vedere aceste lucruri simple...undeva pe drumul spre creatie, publicul e uitat, mesajul e disparut, accesabilitatea e estompata...parca tot ce conteaza e forma: o forma cat mai originala, cat mai criptica, cat mai ermetica, cat mai personala... de dragul acestei "forme", se pierde usor usor povestea.
Eu nu ma duc la cinema sa vad doar un film cu explozii si femei...ma duc sa vad o POVESTE cu explozii si femei; ma duc o sa vad un fond interesant imbracat intr-o forma mai mult sau mai putin NOUA.
Eu cred ca din acest echilibru al formei si fondului vine adevarata Necesitate...si daca si ceilalti "auteurs" ar intelege acest fapt, poate s-ar umple salile de cinema.
Cam atat... acum inapoi la Bucuresti si la alea alea de zi cu zi...plus MUUULTA zapada :)
Tocmai am iesit de la o conferinta legata de Co-productii si "m-am cam deprimat" la gandul ca este aproape imposibil sa fac filme intr-un mod mai comercial in limba romana si in spatiul romanesc... pe scurt orice nu e in limba engleza: it's an art-house movie :P
Daaaar ca sa nu continuam depresia, ultimele 4 zile au fost destul de interesante.
In prima partea a zilei am intrat la cate 2 conferinte pe diferite teme si la finalul zilei alegeam un film interesant...din 8 conferinte de 6 au fost exxxxxtreeeeem de plictisitoare. Mi-au iesit pe gat oamenii care fac numai filme "de arta" si "publicul nu conteaza si bani de stat" si alea alea... si ma enerveaza ura pe care unii o au pentru filmele americane.
Pe bune? Tu chiar crezi ca ceea ce faci MERITA sa intre in MII de cinematografe din Europa in acelasi timp?? De restul lumii nu mai zic nimic...chiar crezi ca lamentarile tale artistice (mai mult sau mai putin reusite) au cum sa tina publicul in sala 90 min???!!! NU AU!!! Si ma uimeste cum de voi vedeti ca NU intra lumea in sala si dati vina pe cu totul altcineva decat pe VOI INSIVA.
Singura conferinta interesanta a fost cu 2 tipi care fac trailere in Berlin si Londra: au fost singurii cu picioarele pe pamant care explicau ca nu poti face ceva doar de dragul de a face si de a te sustine pe tine (sau familia), ci pentru PROFIT si pentru un public larg, un public care sa se bucure de anii tai de chin care duc la un film in cinema.
Duminica am prins un documentar foarte dragut: Escuela Normal. Ideea regizoarei a fost foarte draguta, urmarind mai multi studenti de la gimnaziu/liceu intr-un an de scoala. Dupa ce a strans enorm material, la montaj s-a focalizat pe momentul alegerii "presedintelui" consiliului de studenti si reprezentatii acestora in consiliul administrativ. Din pacate, desi intentia a fost buna, realizarea propriu-zisa a filmului a lasat de dorit....Daaar documentarul mi-a trezit amintiri foarte placute si a suprins momente pline de emotie si prospetime, ceea ce a compesat oleaca :)
Luni am fost la lansarea celui de-al doilea film al lui Radu Jude :D : Toata Lumea din Familia Noastra. Am ras ENORM. Radu e cel care a facut "Cea Mai Fericita Fata din Lume" (care pe mine m-a tinut in scaun si la care am ras la fel de mult) si binecunoscutele si MULTE-PREA-PREMIATELE scurt-metraje Lampa cu Caciula si Alexandra. Pe mine, scurt-metrajele lui nu m-au atins deloc, insa ultimul lui film m-a emotionat compensand cu varf si indesat :P Filmul prezinta un tata divortat care incearca sa-si ia fetita de la fosta sotie (care sta in fostul lui apartament cu noul iubit si mama ei) pentru a pleca in concediul "la mare" de mult planuit cu cea mica...si de aici in colo "all hell breaks loose". Daca prima jumatate de ora e demna de "noul val romanesc" (la fel ca prima parte din "Cea mai fericita..." alea alea) dupa aceea avem twist foarte interesant care, in cuvintele regizorului (si sunt de acord cu el) duce la un "Steven Segal combinat cu Cehov".
Poate exagerez, poate sunt prea atasat de subiectul "familii divortate", dar filmul merita vazut.
Filmul de marti a fost cel mai bun din cele 4: Kazoku No Kuni - Our Homeland. E debutul regizoarei in film de fictiune. Pana acum a facut 2 documentare, dintre care Dear Pyongyang a starnit ceva "valva" si sunt curios sa-l vad. In anii '60-'70, 90.000 de coreeni stabili in Japonia, au revenit un Nord Coreea cu vise mari si sperante in guvernul comunist. Filmul prezinta povestea unul fiu (trimis in Coreea de Nord de catre tatal sau, Presedintele Asociatiei Comuniste din Japonia) care se intoarce dupa 25 de ani acasa pentru a trata o tumoare grava. El primeste un "permis de sedere" pt. tratament. La intoarcere e intampinat cu bucurie enorma de catre sora lui si restul familiei ramase in Japonia...si de aici incepe distractia: remuscari, refulari, vise naruite, iubiri pierdute, comunismul distructiv vs. capitalismul excesiv, relatia tata-fiu, frate-sora, boala care nu poate fi tratata, securitatea comunista etc. --> Un film bun si plin de candoare, facut cu mult suflet (este inspirat mult din viata persoanala a regizoarei). Nu e perfect, nu are sarea si piperul unei drama a-la-carte, dar compenseaza cu tot aerul local nipon si contextul dureros politic.
Azi am reusit sa intru la As Luck Would Have It...nu stiu cum sa vi-l explic...are un regizor destul de cunoscut in lumea europeana, Alex de la Iglesia, si un cast foarte bun (printre care se numara si Salma Hayek...din cauza intarzierii lor la premiera, filmul a inceput 40min. mai tarziu :P)...e povestea unui "creative" de agentie de publicitate somer care are un accident grav si toata lumea din jurul lui (si el insusi) incearca sa profite de mediatizarea care i se ofera...e multa comedie, multa drama, dar finalul e mult sub film si il trage mult spre aprox. nota 6 care o are pe imdb...asa ca daca aveti cum sa-l vedeti gratis, e ok :P
Pauza...Tudor tocmai mananca juma' de kil' de iaurt cu fructe :)
M-a uimit o intrebare puerila e unui tanar la Q&A-ul cu regizoarea dupa filmul Our Homeland (cel cu Nord Coreea si comunismul). El era curios sa afle de ce nu s-a pus accent in film si pe capitalismul extrem din Japonia...adica saracu' a inteles ca e ceva neinregula cu Coreea, daaaar pe el il durea de faptul ca balanta nu era perfecta...saraca regizoare, dupa ce ca tremura de emotie in fata a 500 de oameni, nu a stiut ce sa-i raspunda...a incercat ea sa explice putin mai mult faptul ca cu fiecare film pe care il face se distanteaza si mai mult de posibilitatea de a-si revedea familia, dar ca ea trebuie sa spuna adevarul...dar tot venea cate o intrebare stupida...
Oare atat de multa lume uita cum era acum 25 de ani? Oare atat de multi au crescut intr-o ignoranta "inocenta"?!
Tocmai acum cateva saptamani aveam o discutiei aprinsa cu Ovidiu despre "succesul" comunismului in China... eu nu aveam resursele necesare sa explic de ce acest "succes" nu trebuie privit ca atare indiferent de cifrele de pe hartie... m-am informat putin, am mai citit, am mai vazut 2 documentare si tot argumentul meu nu era perfect... si acum imi dau seama ca silogismul meu pornea de la o premisa FALSA. Intr-o gandire MORALA normala (sau poate in gandirea mea nebuna si indoctrinata de arta "clara americana") sa pui egal intre comunism si succes este prohibit. Daca nazistii ar fi reusit sa faca "sclavi" jumatate dintre europeni ar fi fost un succes??!
Superficialitatea tinerilor imbinata cu o incredere in sine exagerata si cu atitudinea varstei e o combinatie fatala...sunt dezamagit atat de cei din generatiile apropriate mie, cat si de mine...
Imi simt lacunele si incerc incet incet sa le umplu cu cat mai multe "adevaruri"...dar vad si voi vedea multimi de tineri (sunt si altii, dar de EI sunt cel mai uimit) care inca vad in socialism si "egalitatea la toate nivelurile" un vis cu totul realizabil si sincer si curat si alea alea.
Un profesor foarte amabil si intelegator din facultate care ne-a spus ca "orice tanar care nu e socialist, nu are inima...dar orice batran care INCA e socialist, e nebun."
Oare toate generatiile trebuie sa treaca prin acesta etapa...daca raman blocati in ea?..daca ea ramane undeva in interior ascunsa sub monotonia vietii si a problemelor de zi cu zi, gata sa iasa intr-un moment prielnic?
Avem toate informatiile la cateva click-uri distanta si le ignoram...avem adevarul "batranilor" la fiecare pas si trecem pe langa el fara sa-l vedem... avem prea mult si digeram prea putin.
Pauza...Tudor face focul in soba :)
Am reusit sa ma imprietenesc cu cativa romani pe care i-am intalnit la una dintre proiectii...erau 2 cupluri foarte dragute...tineri, vorbareti, muncitori, frumosi...un programator, un medic, o tanara care lucra in parlamentul German si una in PR... i-am convins sa vina cu mine la "Petrecerea Romanilor" din cadrul festivalului.
A fost destul de dragut si a venit multa lume: de la Ilie Nastase la Irina Margareta Nistor, de la Tudor Giurgiu la Monica Barladeanu, de la Dan Chisu la Ana Ularu...
Pentru mine festivalul a fost o experienta destul de solitara, asa ca aceste noi cunostiinte si party-ul de rigoare m-au inveselit oleaca si m-au convins sa revin in Berlin in anotimpuri mai calde :) Si ca sa tin minte ceva dupa cateva pahare de vin am hotarat sa si filmez ceva... PAAARCIII!!!
E foooarte frig in Berlin...la fel de frig ca in Bucuresti...numai ca in Bucuresti am masina si stiu de unde pot lua metroul si alte alea alea in caz de am nevoie si nu umblu ca prostu' in frig cu harta in mana cautand cinematografele vietii in 5 parti ale orasului...gen :)
Cel mai trist e ca marea parte din timp am stat si umblat si vazut singur... pe vremea asta si cu filmele astea "art-house", nu e cel mai recomandat, daaaar vom vedea.
In prima zi n-am reusit sa intru la multe filme pt. ca mi-a luat ceva timp sa ma prind cum functioneaza sistemul pentru cei acreditati: trebuie sa se scoale SUUUPER devreme (asta daca nu stau la Hotelul de 5 stele vis-a-vis de Centrul Festivalului) si sa stea la coada sa ia biletele gratuite pt. acreditati...care sunt L.I.M.I.T.A.T.E...asa ca daca ajungi la 9:30 - 10:00 nu mai prinzi nimic. Desi unele cinematografe, ii lasa pe "acreditati" (adica studenti sau jurnalisti lenesi :P) sa stea si pe scarile dintre scaune, marea parte dintre cele la care am fost eu NU fac asta...pt. ca sunt PALATE si alea alea.
Concluzia: si vineri si sambata mi-am cumparat frumos bilete de student la 4 euro bucata :D
Primul film la care am intrat a fost un documentar despre protestele masive din Yemen din 2011... The Reluctant Revolutionary...filmat cu handycam-ul. Da: cu HANDYCAM-ul. Am stat in primul rand si imaginea a tremurat NON-STOP. Partea buna a fost ca jurnalistul care a facut acest documentar chiar stia ce face si a scos cat de multe a putut din situatia respectiva...a urmarit un mic antreprenor arab (ghidul lui) si familia acestuia in acea perioada si a iesit ceva foarte emotionant si ... politic :D Evident ca eu, ca un ignorant ce sunt, nu am stiut de aceste probleme din "orient" si it sounded like a good piece of information...nu cred ca schimbarea vor fi masive, but anyway, moving swiftly along :P
A doilea, a fost un film turco-austriac: KUMA...si spre surprinderea mea a fost chiar decent...adica ma asteptam la profunzimea artistica a vietii, si a fost de fapt o drama clasic si simplu filmata despre o tanara fata dintr-o regiune saraca a Turciei care se casatoreste cu un turc din Vienna pentru a pleca de acasa...asta vedem in prima parte a filmului, daaar pe parcurs ne dam seama ca, de fapt, familia tipului a aranjat casatoria pentru a ascunde homosexualitatea acestuia...si saraca fetita e prinsa la mijloc... desi are relatii foarte bune cu soacra (care are grija de ea si ii arata tot ce trebuie sa stie), familia (surorile tipului) nu o accepta cum trebuie...si colac peste pupaza trebuie sa se culce si cu tatal tipul pt. a-si pierde virginitatea si face si un copil cu acest...tot pt. a demonstra lumii ca baiatul homosexual e foarte potent si alea alea... drama greaca ce altceva!
Am mai vazut si Aujour'hui, The Woman Who Brushed off her Tears si A Moi Seule... desi am inteles (sau am incercat cu mintea mea limitata de tzatze si explozii si iaiuosdhasd) incercarile artistice profunde si mesajele sociale trimise de mult-stimabilii artisti-regizori, nu le-as recomanda...
Pe de alta parte, cine stie poate unul dintre ele ia chiar Marele Premiu :))))
De departe cel mai bun care l-am vazut pana acum (si probabil din toata saptamana) e unul care NU e in selectie oficiala, ci doar prezentat asa "out of competition": EXTREMELY LOUND AND INCREDIBLY CLOSE
Desi pe imdb are doar 6.4, eu i-as da un cel putin un punct peste... este un film superb facut despre un baiat de 9 ani care isi pierde tatal in atacul de pe 11 sept. 2001 si incearca sa mentina legatura cu el si amintirea lui vie cat de mult poate in viata lui... am plans un sfert de film... n-aveam cum altfel...era prea bine facut si structurat si emotional... sooo, daca il vezi cu Anca, ia langa tine cutia de servetele :)
Din punctul meu de vedere este cel mai bun film artistic despre acele atacuri... a incercat sa fie cat mai putin patetic cu putinta (tinand cont de subiect) si, din punctul meu de vedere, a reusit.
O sa-l mai vad o data cand apare si la noi... plangand :D
Ce m-a surprins foarte FOARTE placut la acest oras sunt oamenii...si in special tinerii... toata lumea zambeste sau e ok... fetele sunt mult mai frumoase decat ma asteptam... gen :)) multe tipe foarte frumoase... si nu prea am vazut grase... OMG! :)) E o atmosfera placuta si sincera...nu se crede nimeni mai destept sau mai intelectual decat e (Paris fuck ooooofff! :P)...berea e peste tot: in metrou, in cinema, la cafenele, pe strada... cum au terminat orele de munca, ii vezi cu sticla in mana si cu prietenii in jur: FOARTE FRUMOS.
Si cireasa de pe tort a fost protestul anti-ACTA pe care l-am prins ieri exact cand ieseam dintr-un cinema. Am filmat. Am salvat. Am pus pe YouTube. link-ul e mai jos :)
Aprox. 3.000 de tineri in Berlin si inca cel putin 25.000 in restul oraselor din Germania: ASA SE PROTESTEAZA!
Trist este ca, la noi, de abia s-au strans 1000 de oameni (asta asa cu tot ce era in jur :P)... pe bune??!! Nu mai vreti filme gratis pe net??! Nu mai vreti muzica in cateva secunde pe 0 bani??!!! Nu mai vreti programe piratate??!! Nu mai spun nimic de dreptul la intimitate sau libera exprimare, dar CHIAR ASA DE MULT V-AU CRESCUT SALARIILE si va doare in cot de altceva?!??! Pacat...mare pacat...
Nu stim sa protestam... si nu de acum, ci de sute de ani... suntem in urma cu educatia sociala, cu spiritul atat civic, cat si cel cultural. Ma intristez cand vad cat de apatici suntem ca natie... cat de lipsiti de adevarati conducatori... sute de ani de "las' ca merge s-asa". Si, din pacate, ne vor trebui inca alte cateva sute sa recuperam acest gol de cultura.
Multi nu-si dau seama cat de importanta este cunoasterea (tehnica, artistica, filozifica etc.) si cat de mult poate schimba mentalitatea masele, a nevoilor si cerintelor acestora.
Cultura a fost subminata de mai toate "conducerile" de pana acum ale Romaniei:
- o educatie proasta si subfinantata
- un acces redus si de calitate indoielnica la teatru, opera, film, biblioteci etc.
- finantarea pana la limita de dezumanizare a lacasurilor "artistice"...cum e normal ca un actor cu experienta sa traiasca din 250 Euro/luna??!!
- finantarea la fel de proasta a sistemului educational... cum e normal ca un profesor sa traiasca din 200Euro/luna??!
- proasta organizarea a programelor culturale si educationale... de la CNC la bursele de studiul internationale.
Pe langa acestea mai adauga un sistem medical care rezista mai mult din "mila" oamenilor buni care inca lucreaza in el... si la ce ajungi??!!!
Ajungem la oameni care stiu sa strige in piata doar: "Jos Basescu!"
Oameni care nu stiu ce sa ceara, ce sa isi doreasca, nu stiu la ce sa viseze...stiu doar ca le este rau si vor oleaca mai bine...
Ajungem la un popor care a abolit sclavia aproape in acelasi timp cu Statele Unite si NU isi mai aduce aminte de nimic...ajungem la conducatori pseudo-interesati, dornici doar de "fatada" occidentului...
Sper ca noi sa putem indreptam macar infim de putin aceste lucruri prin actiunile noastre, prin alegerile pe care le facem si cum ii ajutam pe cei din jurul nostru. Fiecare din noi cu "putinul" din domeniul lui...dar "putin" cu "putin" poate insemna enorm... exact ca exemplul matematic cu dimensiunile unei foi de hartie indoita "teoretic" de 50 de ori.
Cu mult drag,
ca de la "liber-schimbist" la "liber-schimbist",
Tudor
A trecut mult timp de cand nu am mai scris ceva (nu neaparat interesant :P) pe blog si m-am tot gandit ca urmatoarele post-uri sa fie un fel de "scrisori"... o corespondenta virtuala cu mici aere entelectuale in amintirea unor vremuri in care nu puteai sa dai "backspace" de fiecare data cand greseai, in care cuvintele erau alese cu grija dinainte si asternute cu bagare de seama pe hartie.
Azi am reusit sa ajung la Berlin... asta dupa ce mi-am facut carul de nervi cu anularea zborului de la Malev, cu asigurarea vietii care asigura ce nu trebuie, cu noul bilet si preturile duble, cu banii care nu sunt cand ai nevoie, cu toate contractele & deadline-urile & proiectele & sesiunea vietii care trebuie finalizate pana cand decolam PLUUUUS Z.A.P.A.D.A. Muuuulta zapada! aaasawejdfhfhf :D
Am facut escala la Zurich si, desi doamnele mai "plinute" de la Swiss nu prea m-au fascinat vizual, mi-au dat ciocolata. Ciocolata FOOOARTE buna! Cum sa nu vrei sa mai mergi cu ei??! Cum? Daca-mi dadeau si un Swatch, semnam si un contract. PE LOC :)
La Berlin a fost si mai dragut...dupa ce m-am invartit eu 10 min incercand sa dibuiesc sistemul vietii de organizare al aeroportului (Tegel), m-am prins ca solutia arhitectuarala abordata e extrem de ingenioasa si eficienta la traficul de oameni...tiz germanz are sooo organized! La fel de surprins am fost de faptul ca shuttle-ul pentru invitatii festivalului m-a luat si pe mine (si m-a adus la botu' calului), desi eram un simplu student la "couchsurfing". Tricky tricky... ne pacalesc acum si maine iar cuceresc lumea :D
Ca sa fiu surprins pana la capat, gazda mea m-a lasat singur in garsoniera ei si mi-a dat si parola de la net... ce sa vrei mai mult?! Si am si un mic restaurant grecesc la parter...cu portii gigantice...
Siiii tinad cont ca am pierdut juma' de zi pe drumuri am terminat o carte care a ajuns sa-mi fie foarte draga: "Ce-am auzit de la altii". O colectie de amintiri scrise de Radu Rosetti despre familia lui si apropiatii lor, despre o "Moldova" in tranzitie la final de secol 18 pana la inceput de secol 20. Citeam si nu-mi venea sa cred...radeam cu lacrimi de pitorescul unore dintre povesti, ma durea sufletul de tristetea altora dintre ele, ramaneam uimit de anumite obiceiuri si moravuri care au fost mult timp ascunse (cel putin pentru mine)...imi dadeam seama cat de putin ne-am schimbat... si cum fiecare "schimbare" e atat de asemanatoare cu ultima.
S-au pierdut multe din obiceiurile vechi...unele bune, alte rele...Dar cel mai mult simt ca s-a pierdut "rabdarea". Si asta nu numai la noi, ci peste tot. Lumea nu isi mai face timp sa STEA. Sa stea si sa se gandeasca. Sa "filozofeze" mai mult sau mai putin. Sa digere ceea ce a vazut, ceea ce a facut si in special ceea ce a simtit.
Eu la randul meu sunt o persoana foarte grabita...mai ales in gandire si exprimare...si incerc din greu sa-mi controlez aceasta "pripa". Dar am avut un profesor in liceu care m-a invat un lucru important.
In clasa a 11-a, tata s-a gandit ca ar fi bine sa fac cateva cursuri de fizica cu un profesor universitar (prieten de familie si vecin), domnul Covlea. Ideea mi s-a parut interesanta, dar nu credeam ca o sa fie o mare diferenta fata de multele "meditatii" cu care eram obisnuit de mic. Domnul Covlea mi-a demonstrat insa opusul, incercand sa-mi fie, in limita timpul nostru, mai mult un mentor in fizica, decat un simplu profesor. Unul dintre lucrurile pe care el insista foarte mult era STATUL: pur si simplu sa STAI si sa te GANDESTI. Sa iei o pauza in fiecare zi (sau cat de des poti) si sa te gandesti...pe orice subiect...sa "rumegi"...sa "despici firul in patru"...sa INTELEGI...sa iti formezi o parere, o intrebare sau o simpla observatie.
Pare foarte simplu. Insa cata lume chiar isi face timp pentru asa ceva?! Probabil multi isi zic sa e viata prea "rapida si stresanta" acum...dar acest fapt nu are nici o legatura cu aceasta "pauza". Probabil si mai multi gasesc fel de fel de scuze...de la capitalism la globalizare...dar din nou, aceastea sunt numai un simplu context; context ca nu ne opreste pe noi din a lua o "pauza"...
Asta simt eu ca s-a pierdut in ultimii 30 de ani: am pierdut rabdarea cu noi insine. O data cu ea, am pierdut puterea de a ne cunoaste, puterea de a vedea lumea din jurul nostru printr-o prisma autentica si profund personalizata, puterea de a ne maturiza, puterea de a lua decizii cu adevarat importante (si nu doar pseudo-alegeri la tot pasul), puterea de a trai...pentru ca daca nu INTELEGI cum sa te bucuri, nu ai cum sa traiesti cu adevarat.
Eh, iar am scris prea mult si am batut campii binari... :)
Te-am pupat cu mult drag!
Ca de la "boieranas la boieranas",
Al tau mult prea supus,
Tudor
.jpg)
