Draga mea,
Mooooor de foame :) Tocmai am ajuns intr-un mic orasel de langa Bratislava pentru un workshop si un festival de film... si evident am ratat pranzul si acum de abia astept sa ies sa caut ceva de mancare.
Cand am vazut emailul tau chiar credeam ca o sa incepi ironic cu "sunt insarcinata" :P... nu m-as fi suparat, ba din contra :D chiar daca as fi pierdut pariul facut cu Ovi si Flavius, deja incepeam si ma uitam la carucioare.
Imi dau seama ca pentru tine (si pentru voi) e o perioada sensibila si plina de incercari. Nu stiu ce sfat ti-as putea da sau ce ti-as putea spune ca sa zambesti oleaca. Ceea ce stiu cu siguranta este ca esti unde, cum si cu cine trebuie si ca toate se vor aseza la un moment dat. Si in caz de panica, ma suni si apar si eu ca o florica cu shaorma si sarmale si tort si telemea buna si alea alea :D
Eu am fost oleaca suparat pe mine si pe prietenii nostri dragi in ultimele saptamani... Desi nu sunt genul care crede intr-o mare si unica dragoste, ci in multitudinea de "jumatati", eu eram convins ca relatiile cu prietenii sunt sau ar trebui sa fie mult mai trainice... daaar m-am inselat :|
Mi-am dat seama cat de usor inlocuibil sunt si m-a cuprins oleaca un sentiment de volatilitate a propriei persoane. Realizez ca n-am cum sa fiu important in viata unui numar mare de oameni, dar credeam ca macar pentru cativa as putea fi ceva mai special... Eu cred ca un prieten devine o bucatica din sufletul meu, si eu la randul meu speram sa am acelasi impact asupra lui. Dar nu-i asa... si m-am intrista oleaca... Ciudat a fost ca aceasta stare s-a dus intr-o directie de "nesiguranta". O nesiguranta in propriile puteri, in propriile idealuri si vise, in sistemul din jurul meu.
Cred ca sunt un "animal" mult prea social si cand punctele de referinte se schimba radical, atunci parca nu mai am de ce sa ma agat.
De ce sa ma mai chinui sa fiu dragut si sa placut de toata lumea? Pot la fel de bine sa stau acasa, singur, sa lucrez, sa vad filme, sa ma bucur solitar de micro-universul meu.
De ce sa incerc sa ii ajut pe altii si sa-i fac sa se simta mai iubiti sau mai plin de incredere in propriile puteri? Pot la fel de bine s-o faca altii.
De ce sa fiu CEVA pentru cineva cand poate aproape orice altcineva sa fie tot CEVA pentru acele persoane?
Aceasta lipsa de individualitate ma macina... probabil dintr-un egoism echivoc. Doresc sa fiu mai mult, cand, de fapt, nu e nevoie si nici nu e apreciabil.
Cam astea au fost lamentatiile mele din ultimele saptamanai si acum trec mai departe :)
De maine incep un fel de workshop in care voi lucra la un proiect de mediu-metraj cu mai multi profesori, producatori, distribuitori... sper sa le placa scenariul si sa-l aduc la o forma mult mai "elitist-comerciala" pana cand incepem filmarile la el in toamna.
Al tau visator pupicios,
Tudor
p.s. Este incredibil cum am inceput aceasta "scrisoare" rupt la 11 azi dimineata si o termin la 12 noaptea, dupa o sticla de vin cu colegele, tot rupt :)
duminică, 17 iunie 2012
miercuri, 13 iunie 2012
Combinatia perfecta de ALIEEEEENI
Mane,
Dupa ce am vazut ca nu te-a impresionat prea mult ultimul film al lui Ridley Scott, am fost foarte curios sa inteleg de ce... si dupa ce l-am vazut de 2 ori tot nu inteleg de ce.
Stiu ca mie imi plac multe tampenii... imi plac filmele cu roboti si explozii, imi plac filmele cu povesti siropoase chiar daca nu au perspectiva cea mai originala, imi plac filmele cu tineri care fac o gramada de prostii impreuna si totusi scapa cu o lectie invatata... Dar faptul ca imi plac, nu inseamna ca si cred ca sunt filme "foarte bune" intr-un sens mai obiectiv. Stiu ca Transformers 3 nu merita mai mult de 6 din 10, dar imi place pt. ca ma face sa ma simt bine...eu cu mine insumi si imaginatia mea bolnava... la fel stiu ca si 4 luni 3 saptamani si 2 zile este un film care merita nota 8 din 10, dar nu imi place deloc pt. ca nu m-a atins, nu m-a sensibilizat, nu a reusit sa ma faca sa empatizez cu personajele lui. Daaaar, Prometheus nu se inscrie in cele 2 categorii de mai sus.
Filmul este exact ce am crezut ca o sa fie. Daca tu imi spui ca in momentul in care ai vazut trailerul filmului ai crezut ca o sa fie ceva in stilul asta (Inception) saau astalalt (Space Odyssey) inseamna ca, in acest caz, ai fost un visator incurabil. Stim ca campaniile de prezentare, teaserele, trailere, afisele vand ceva mai mult decat filmul in sine...exact cum stim ca reclamele de tipul celei celor de la Vodafone sau Cola nu ne vor aduce mai multi prieteni si nu au cum sa ne faca fericiti cu adevarat... Nu zic ca teaserele filmului nu au fost foarte creative, dar uita-te atent la trailer inca o data si spune-mi sincer daca chiar credeai ca o sa fie ceva mai mult decat Alien-ul original.
Din punctul meu de vedere filozofia din spatele actiunii si sf-ului e mai mult decat indeajuns... Este povestea unei femei care incearca sa-si demonstreze existenta lui Dumnezeu, care uita de sfatul tatalui ei si pana la urma, dupa ce realizeaza incompententa intrebarilor puse, isi da seama ce este cu adevarat important. Nu "cine ne-a creat si de ce?" e intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem, pentru ca vom ajunge tot timpul la probleme de tipul "ce-a fost intai: oul sau gaina?" si "da' pe Dumnezeu cine l-a facut?".
Dupa film, ne dam seama ca marea intrebare este "ce conteaza cu adevarat pentru noi?" si raspunsul e simplu: dragostea. Eroina nu plange in film ca nu a vorbit cu "creatorii"...ea plange pentru ca nu poate avea copii, nu poate vedea rodul iubirii ei pentru barbatul care o insoteste... ea plange pentru ca el moare, pentru ca toata "excursia galactica" a vrut s-o imparta cu el... Capitanul, cel mai "normal" personaj, enunta ideea regizorala simplu si frumos (poate chiar PREA EVIDENT daca stau sa ma gandesc acum :P): "daca nu poti fi langa ce iubesti, iubeste ceea ce ai" --> Adica nu mai pierde timpul cu intrebari la care nici un raspuns nu o sa fie bun, bucura-te de viata pe care o ai si fa tot ce poti mai bine cu ea: IUBESTE. Personajul lui Charlize cauta aceiasi confirmare a iubirii in tatal ei...ea strabate un intreg univers pentru a-i fi alaturi cand moare.
Pana si titlul filmului sustine ideea: Promoteu a incercat sa-i ajute pe oameni sa fie ca zeii si a suferit... Oamenii nu trebuie sa incerce sa fie zei sau sa se ia la intrecere cu acestia pentru ca nu le va aduce multumire...vezi insasi creatia abominabila "ariana" robotica sau mandria miliardarului care isi permite sa viseze ca va trai vesnic. Pana si acestia doi au o nevoie acuta de dragoste... robotul aproape ca incepe sa aiba sentimente in incercarea lui de a-si face creatorul mandru, iar creatorul lui vede in acesta aproape o persoana reala catre care isi poate redirectiona sentimentele paterne.
Multi inteleg legenda lui Promoteu sub ideea ca "vai ce rai sunt Zeii ca nu ne lasa sa fim ca ei", insa filmul o prezinta exact opus: "oamenii nu au capacitatea de a duce pe umeri puterile zeilor".
Toata aceasta filozofie este concentrata in structura pildei "Intoarcerea Fiului Risipitor", dar localizata intr-un mediu s.f. cu ceva actiune si elemente horror. Eu sincer cred ca Ridley nu a vrut sa spuna ceva mai mult sau mai profund decat ceea ce a spus... mie mi se pare indeajuns de clar si indeajuns de comercial. E aproape o ratie perfecta intre cele doua...nici nu nauceste filmul cu un nivel psihologic "nolan-ian", nici nu acopera tot cu explozii "bay-ene".
Intrebarile "retorice" puse de cei de la "Red Letter Media" mi se par foarte naive si pe sistemul "n-am chef sa inteleg, asa ca pun intrebari ce singur o sa-i dea peste cap pe toti"... Eu am raspunsuri coerente si logice pentru TOATE intrebarile lor, dar pur si simplu nu am rabdare sa le scriu aici...
Cred ca multi fani entuziasmati uita ca se uita la un FILM. Uita ca vin la un FILM regizat de un om care face SHOW, nu filozofie... dar show-ul lui e bun, e organizat, si stie ce vrea sa transmita... trebuie doar sa nu fim snobi si sa "contextualizam" putin totul.
Repet filmul nu e perfect, dar e un film de 7.5 din 10... nu e genial, dar e un film pe care l-as vedea si a 3-a oara pentru ca este o lectie de cinematografie... nu e de Cannes sau Oscar, dar e un film care ma face sa-mi pun destule intrebari daca sunt genul care mai discuta oleaca de film si dupa ce-a iesit din Mall.
Acestea sunt argumentele mele...subiective, pasionale, dar sincere... poate ma insel, dar cand ma uit la ce spun criticii si publicul, vad ca sunt undeva pe aproape si eu.
Cu mult drag si sper ca nu te-a plictisit verva mea,
Al tau mancator de pop-corn,
Tudor
Dupa ce am vazut ca nu te-a impresionat prea mult ultimul film al lui Ridley Scott, am fost foarte curios sa inteleg de ce... si dupa ce l-am vazut de 2 ori tot nu inteleg de ce.
Stiu ca mie imi plac multe tampenii... imi plac filmele cu roboti si explozii, imi plac filmele cu povesti siropoase chiar daca nu au perspectiva cea mai originala, imi plac filmele cu tineri care fac o gramada de prostii impreuna si totusi scapa cu o lectie invatata... Dar faptul ca imi plac, nu inseamna ca si cred ca sunt filme "foarte bune" intr-un sens mai obiectiv. Stiu ca Transformers 3 nu merita mai mult de 6 din 10, dar imi place pt. ca ma face sa ma simt bine...eu cu mine insumi si imaginatia mea bolnava... la fel stiu ca si 4 luni 3 saptamani si 2 zile este un film care merita nota 8 din 10, dar nu imi place deloc pt. ca nu m-a atins, nu m-a sensibilizat, nu a reusit sa ma faca sa empatizez cu personajele lui. Daaaar, Prometheus nu se inscrie in cele 2 categorii de mai sus.
Filmul este exact ce am crezut ca o sa fie. Daca tu imi spui ca in momentul in care ai vazut trailerul filmului ai crezut ca o sa fie ceva in stilul asta (Inception) saau astalalt (Space Odyssey) inseamna ca, in acest caz, ai fost un visator incurabil. Stim ca campaniile de prezentare, teaserele, trailere, afisele vand ceva mai mult decat filmul in sine...exact cum stim ca reclamele de tipul celei celor de la Vodafone sau Cola nu ne vor aduce mai multi prieteni si nu au cum sa ne faca fericiti cu adevarat... Nu zic ca teaserele filmului nu au fost foarte creative, dar uita-te atent la trailer inca o data si spune-mi sincer daca chiar credeai ca o sa fie ceva mai mult decat Alien-ul original.
Din punctul meu de vedere filozofia din spatele actiunii si sf-ului e mai mult decat indeajuns... Este povestea unei femei care incearca sa-si demonstreze existenta lui Dumnezeu, care uita de sfatul tatalui ei si pana la urma, dupa ce realizeaza incompententa intrebarilor puse, isi da seama ce este cu adevarat important. Nu "cine ne-a creat si de ce?" e intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem, pentru ca vom ajunge tot timpul la probleme de tipul "ce-a fost intai: oul sau gaina?" si "da' pe Dumnezeu cine l-a facut?".
Dupa film, ne dam seama ca marea intrebare este "ce conteaza cu adevarat pentru noi?" si raspunsul e simplu: dragostea. Eroina nu plange in film ca nu a vorbit cu "creatorii"...ea plange pentru ca nu poate avea copii, nu poate vedea rodul iubirii ei pentru barbatul care o insoteste... ea plange pentru ca el moare, pentru ca toata "excursia galactica" a vrut s-o imparta cu el... Capitanul, cel mai "normal" personaj, enunta ideea regizorala simplu si frumos (poate chiar PREA EVIDENT daca stau sa ma gandesc acum :P): "daca nu poti fi langa ce iubesti, iubeste ceea ce ai" --> Adica nu mai pierde timpul cu intrebari la care nici un raspuns nu o sa fie bun, bucura-te de viata pe care o ai si fa tot ce poti mai bine cu ea: IUBESTE. Personajul lui Charlize cauta aceiasi confirmare a iubirii in tatal ei...ea strabate un intreg univers pentru a-i fi alaturi cand moare.
Pana si titlul filmului sustine ideea: Promoteu a incercat sa-i ajute pe oameni sa fie ca zeii si a suferit... Oamenii nu trebuie sa incerce sa fie zei sau sa se ia la intrecere cu acestia pentru ca nu le va aduce multumire...vezi insasi creatia abominabila "ariana" robotica sau mandria miliardarului care isi permite sa viseze ca va trai vesnic. Pana si acestia doi au o nevoie acuta de dragoste... robotul aproape ca incepe sa aiba sentimente in incercarea lui de a-si face creatorul mandru, iar creatorul lui vede in acesta aproape o persoana reala catre care isi poate redirectiona sentimentele paterne.
Multi inteleg legenda lui Promoteu sub ideea ca "vai ce rai sunt Zeii ca nu ne lasa sa fim ca ei", insa filmul o prezinta exact opus: "oamenii nu au capacitatea de a duce pe umeri puterile zeilor".
Toata aceasta filozofie este concentrata in structura pildei "Intoarcerea Fiului Risipitor", dar localizata intr-un mediu s.f. cu ceva actiune si elemente horror. Eu sincer cred ca Ridley nu a vrut sa spuna ceva mai mult sau mai profund decat ceea ce a spus... mie mi se pare indeajuns de clar si indeajuns de comercial. E aproape o ratie perfecta intre cele doua...nici nu nauceste filmul cu un nivel psihologic "nolan-ian", nici nu acopera tot cu explozii "bay-ene".
Intrebarile "retorice" puse de cei de la "Red Letter Media" mi se par foarte naive si pe sistemul "n-am chef sa inteleg, asa ca pun intrebari ce singur o sa-i dea peste cap pe toti"... Eu am raspunsuri coerente si logice pentru TOATE intrebarile lor, dar pur si simplu nu am rabdare sa le scriu aici...
Cred ca multi fani entuziasmati uita ca se uita la un FILM. Uita ca vin la un FILM regizat de un om care face SHOW, nu filozofie... dar show-ul lui e bun, e organizat, si stie ce vrea sa transmita... trebuie doar sa nu fim snobi si sa "contextualizam" putin totul.
Repet filmul nu e perfect, dar e un film de 7.5 din 10... nu e genial, dar e un film pe care l-as vedea si a 3-a oara pentru ca este o lectie de cinematografie... nu e de Cannes sau Oscar, dar e un film care ma face sa-mi pun destule intrebari daca sunt genul care mai discuta oleaca de film si dupa ce-a iesit din Mall.
Acestea sunt argumentele mele...subiective, pasionale, dar sincere... poate ma insel, dar cand ma uit la ce spun criticii si publicul, vad ca sunt undeva pe aproape si eu.
Cu mult drag si sper ca nu te-a plictisit verva mea,
Al tau mancator de pop-corn,
Tudor
sâmbătă, 2 iunie 2012
Despre Cuvinte si alte sentimente
Draga mea,
Nu stiu de ce simt nevoia sa scriu uneori ceea ce imi bantuie mintea... probabil din frica... frica ca voi uita... frica ca voi pierde ce simt acum... si poate pentru ca simt nevoia sa explic. S-ar putea ca aceasta "supra-explicare" sa fie defectuoasa, dar pe mine ma linisteste.
Vreau sa-ti scriu despre cateva lucruri pe care nu le pot numi...si nu pentru ca sunt prea vulgare sau promiscue, ci pentru ca nu exista cuvinte pentru ele. De aceea compunem cantece, de aceea scriem poezii, de aceea pictam sau dansam... incercam sa patrundem in inefabilitatea vietii noastre.
Cand am descoperit acest cuvint ("inefabil") la o lectie de limba romana in clasa a 9-a mi s-a parut foarte simpatic si totusi atat de "teoretic"... Cum adica cream un cuvant pentru ceva ce nu exista cuvinte?! Cum adica nu exista cuvinte pentru anumite lucruri?! Cuvintele nu definesc deja totul?!
Mi-au trebuit cativa ani pana sa inteleg la ce se referea poetul :) si cred ca as vrea si eu sa inventez cateva cuvinte...
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru cresterea batailor inimii in momentul in care o imbratisare cu un prieten(a), fata de care pana atunci nu aveai sentimente unitare, se transforma intr-un sarut prelungit...si incet incet corpurile ating o limita a palpabilului...
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru momentul in care iti dai seama ca te-ai indragostit... momentul acela atat de exact in care totul se schimba, in care brusc realizezi ca se poate din nou... in care bucuria propriei pasiuni e atat de mare indiferent daca celalta persoana iti impartaseste sau nu sentimentele.
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru imbratisare cu un prieten care ti-e drag... si el si ea stiu ca sunt doar prieteni, dar au nevoie de caldura aceea care ii face sa se simta iubiti, ii face sa doarma linistiti, ii face increzatori in propria persoana...lumea din jur i-ar perpece ca "iubiti", dar ei de fapt doar se cunosc intr-un fel atat de tandru incat le permite sa-si ofere afectiunea neconventional.
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru sentimentul acela "veros" in care iubesti, dar cealalta persoana te iubeste "diferit" sau poate nici ea/el nu stie exact ceea ce vrea, ce simte, ce are nevoie... acel sentiment pe care nu vrei sa-l destrami incercand sa afli mai multe de la persoana pe care o iubesti, si preferi sa o/il privesti de la distanta, sa-ti traiesti mica pasiune de unul singur decat sa risti adevarul.
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru momentele pline de tensiune in care crezi ca orice mesaj/scrisoare/email/telefon vin de la el/ea... momentul in care tresari si fugi spre telefon sau calculator sperand sa auzi vreo veste de la persoana iubita, insa nu ai noroc...e un mesaj de la vodafone cu vreun concurs sau promotie absurda...
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru starea lipsita de ratiune dupa un dus scurt, in care stai aproape dezbracat "jumate-tolanit" pe pat sau fotoliu si iti simti corpul ca o bucata de carne inepta... in care simti aproape cum timpul trece pe langa tine si curentul lasat in urma lui face ultimele picaturi de apa aflate pe pielea ta sa para mult mai reci decat sunt...
Ar trebui sa invetez un cuvant pentru iubirea pe care o avem fata de fostii-iubiti... sentimentele bizare care ne imping sa le ducem lipsa, care ne creeaza dor si o pasiune care stim ca nu are finalitate, dar totusi incercam... ne ranim si mai tare uneori... gresim, insa continuam sa o facem pentru ca nu ne putem abtine... ce-am iubit nu se uita...
Ar trebui sa inventez un alt cuvant pentru "te iubesc"...un cuvant care sa nu aduca toata incarcatura social-istorica pusa pe seama acestei declaratii... un cuvant care sa fie simplu si sincer... un cuvant care sa nu arunce greutate asupra persoanei careia ii este oferit... un cuvant prin care el/ea sa inteleaga, sa zambeasca si sa se bucure ca sunt apreciati, fara sa simta obligatia de a-si schimba comportamentul fata de indragostit.
Acum inteleg de ce avem nevoie de poezii... de Damien Rice... de Jeux d'Enfants... de Camil Petrescu...
Daca ai ajuns pana aici, draga mea, poate m-ai inteles putin mai bine... si poate va trebui sa inventez un cuvant pentru sentimentul tau divergent din acest moment...
Cu "un cuvant dragastos neinventat" in locul uzitatului "cu drag",
al tau, Tudor
Nu stiu de ce simt nevoia sa scriu uneori ceea ce imi bantuie mintea... probabil din frica... frica ca voi uita... frica ca voi pierde ce simt acum... si poate pentru ca simt nevoia sa explic. S-ar putea ca aceasta "supra-explicare" sa fie defectuoasa, dar pe mine ma linisteste.
Vreau sa-ti scriu despre cateva lucruri pe care nu le pot numi...si nu pentru ca sunt prea vulgare sau promiscue, ci pentru ca nu exista cuvinte pentru ele. De aceea compunem cantece, de aceea scriem poezii, de aceea pictam sau dansam... incercam sa patrundem in inefabilitatea vietii noastre.
Cand am descoperit acest cuvint ("inefabil") la o lectie de limba romana in clasa a 9-a mi s-a parut foarte simpatic si totusi atat de "teoretic"... Cum adica cream un cuvant pentru ceva ce nu exista cuvinte?! Cum adica nu exista cuvinte pentru anumite lucruri?! Cuvintele nu definesc deja totul?!
Mi-au trebuit cativa ani pana sa inteleg la ce se referea poetul :) si cred ca as vrea si eu sa inventez cateva cuvinte...
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru cresterea batailor inimii in momentul in care o imbratisare cu un prieten(a), fata de care pana atunci nu aveai sentimente unitare, se transforma intr-un sarut prelungit...si incet incet corpurile ating o limita a palpabilului...
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru momentul in care iti dai seama ca te-ai indragostit... momentul acela atat de exact in care totul se schimba, in care brusc realizezi ca se poate din nou... in care bucuria propriei pasiuni e atat de mare indiferent daca celalta persoana iti impartaseste sau nu sentimentele.
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru imbratisare cu un prieten care ti-e drag... si el si ea stiu ca sunt doar prieteni, dar au nevoie de caldura aceea care ii face sa se simta iubiti, ii face sa doarma linistiti, ii face increzatori in propria persoana...lumea din jur i-ar perpece ca "iubiti", dar ei de fapt doar se cunosc intr-un fel atat de tandru incat le permite sa-si ofere afectiunea neconventional.
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru sentimentul acela "veros" in care iubesti, dar cealalta persoana te iubeste "diferit" sau poate nici ea/el nu stie exact ceea ce vrea, ce simte, ce are nevoie... acel sentiment pe care nu vrei sa-l destrami incercand sa afli mai multe de la persoana pe care o iubesti, si preferi sa o/il privesti de la distanta, sa-ti traiesti mica pasiune de unul singur decat sa risti adevarul.
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru momentele pline de tensiune in care crezi ca orice mesaj/scrisoare/email/telefon vin de la el/ea... momentul in care tresari si fugi spre telefon sau calculator sperand sa auzi vreo veste de la persoana iubita, insa nu ai noroc...e un mesaj de la vodafone cu vreun concurs sau promotie absurda...
Ar trebui sa inventez un cuvant pentru starea lipsita de ratiune dupa un dus scurt, in care stai aproape dezbracat "jumate-tolanit" pe pat sau fotoliu si iti simti corpul ca o bucata de carne inepta... in care simti aproape cum timpul trece pe langa tine si curentul lasat in urma lui face ultimele picaturi de apa aflate pe pielea ta sa para mult mai reci decat sunt...
Ar trebui sa invetez un cuvant pentru iubirea pe care o avem fata de fostii-iubiti... sentimentele bizare care ne imping sa le ducem lipsa, care ne creeaza dor si o pasiune care stim ca nu are finalitate, dar totusi incercam... ne ranim si mai tare uneori... gresim, insa continuam sa o facem pentru ca nu ne putem abtine... ce-am iubit nu se uita...
Ar trebui sa inventez un alt cuvant pentru "te iubesc"...un cuvant care sa nu aduca toata incarcatura social-istorica pusa pe seama acestei declaratii... un cuvant care sa fie simplu si sincer... un cuvant care sa nu arunce greutate asupra persoanei careia ii este oferit... un cuvant prin care el/ea sa inteleaga, sa zambeasca si sa se bucure ca sunt apreciati, fara sa simta obligatia de a-si schimba comportamentul fata de indragostit.
Acum inteleg de ce avem nevoie de poezii... de Damien Rice... de Jeux d'Enfants... de Camil Petrescu...
Daca ai ajuns pana aici, draga mea, poate m-ai inteles putin mai bine... si poate va trebui sa inventez un cuvant pentru sentimentul tau divergent din acest moment...
Cu "un cuvant dragastos neinventat" in locul uzitatului "cu drag",
al tau, Tudor
Abonați-vă la:
Postări (Atom)