Despre Prieteni

Draga mea,

    Mooooor de foame :) Tocmai am ajuns intr-un mic orasel de langa Bratislava pentru un workshop si un festival de film... si evident am ratat pranzul si acum de abia astept sa ies sa caut ceva de mancare.

    Cand am vazut emailul tau chiar credeam ca o sa incepi ironic cu "sunt insarcinata" :P... nu m-as fi suparat, ba din contra :D chiar daca as fi pierdut pariul facut cu Ovi si Flavius, deja incepeam si ma uitam la carucioare.
   
    Imi dau seama ca pentru tine (si pentru voi) e o perioada sensibila si plina de incercari. Nu stiu ce  sfat ti-as putea da sau ce ti-as putea spune ca sa zambesti oleaca. Ceea ce stiu cu siguranta este ca esti unde, cum si cu cine trebuie si ca toate se vor aseza la un moment dat. Si in caz de panica, ma suni si apar si eu ca o florica cu shaorma si sarmale si tort si telemea buna si alea alea :D

   Eu am fost oleaca suparat pe mine si pe prietenii nostri dragi in ultimele saptamani... Desi nu sunt genul care crede intr-o mare si unica dragoste, ci in multitudinea de "jumatati", eu eram convins ca relatiile cu prietenii sunt sau ar trebui sa fie mult mai trainice... daaar m-am inselat :|
    Mi-am dat seama cat de usor inlocuibil sunt si m-a cuprins oleaca un sentiment de volatilitate a propriei persoane. Realizez ca n-am cum sa fiu important in viata unui numar mare de oameni, dar credeam ca macar pentru cativa as putea fi ceva mai special... Eu cred ca un prieten devine o bucatica din sufletul meu, si eu la randul meu speram sa am acelasi impact asupra lui. Dar nu-i asa... si m-am intrista oleaca... Ciudat a fost ca aceasta stare s-a dus intr-o directie de "nesiguranta".   O nesiguranta in propriile puteri, in propriile idealuri si vise, in sistemul din jurul meu.
    Cred ca sunt un "animal" mult prea social si cand punctele de referinte se schimba radical, atunci parca nu mai am de ce sa ma agat.
De ce sa ma mai chinui sa fiu dragut si sa placut de toata lumea? Pot la fel de bine sa stau acasa, singur, sa lucrez, sa vad filme, sa ma bucur solitar de micro-universul meu.
De ce sa incerc sa ii ajut pe altii si sa-i fac sa se simta mai iubiti sau mai plin de incredere in propriile puteri? Pot la fel de bine s-o faca altii.
De ce sa fiu CEVA pentru cineva cand poate aproape orice altcineva sa fie tot CEVA pentru acele persoane?
    Aceasta lipsa de individualitate ma macina... probabil dintr-un egoism echivoc. Doresc sa fiu mai mult, cand, de fapt, nu e nevoie si nici nu e apreciabil.

   Cam astea au fost lamentatiile mele din ultimele saptamanai si acum trec mai departe :)
De maine incep un fel de workshop in care voi lucra la un proiect de mediu-metraj cu mai multi profesori, producatori, distribuitori... sper sa le placa scenariul si sa-l aduc la o forma mult mai "elitist-comerciala" pana cand incepem filmarile la el in toamna.

   Al tau visator pupicios,
 Tudor

p.s. Este incredibil cum am inceput aceasta "scrisoare" rupt la 11 azi dimineata si o termin la 12 noaptea, dupa o sticla de vin cu colegele, tot rupt :)